• Harap-Alb este cel mai mic şi mai viteaz dintre fiii craiului. Verde-Împărat, unchiul său, a ajuns la bătrâneţe şi pentru că avea doar fete, îşi dorea ca unul dintre nepoţi să îi moştenească împărăţia. Verde-Împărat trăia într-o ţară foarte îndepărtată, iar condiţia pentru a îndeplini cea de pe urmă dorinţă a sa era curajul. Harap-Alb loveşte pereţii lumii exterioare precum puiul care iese din coajă şi spală ruşinea fraţilor săi prin cinste.

  
  

  Înzestrat cu forţă, devine tot mai puternic la fiecare încercare pe care o depăşeşte. Puterea şi-o trage din mantaua care îl face invizibil, din paloşul şi mănuşa neagră cu care poate controla orice apare în faţa izbândei. Pe lângă toate acestea, Harap-Alb are în spate o adevărată brigadă de ajutoare: Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă.

  
  

  Lupta pentru supremaţie este pe viaţă şi pe moarte, iar Supereroul nostru atinge maturitatea prin moarte. Readus la viaţă de fiica împăratului, Harap-Alb este acum demn şi pregătit să-şi împlinească destinul.

  
  
  

• O bătrână ursitoare i-a oferit în cea de-a treia noapte un dar aparte. A aşezat un fir de aur în jurul
  patului său şi a început să spună un descântec pe care întreaga împărăţie l-a auzit. Firul de aur s-a
  transformat în raze care s-au ridicat uşor deasupra patului său şi s-au aşezat pe fruntea lui senină.
  Harap-Alb a primit darul de a intui gândurile celor din jur şi de a pătrunde discret în firea celorlalţi.
  

  El poate oglindi personalitatea celor pe care-i întâlneşte, reflectându-şi propria identitate. El poate chiar schimba
  identitatea celorlalţi, însămânţând trăsături subtile din propria lui fire. În el se naşte dualitatea, albul şi negrul se îmbrăţişează şi se completează.
  

  Metamorfozarea lui este de altă natură. El se metamorfozează în sufletele celor din jurul său. Identitatea lui se pierde într-o stea, se ridică deasupra tuturor, iar celelalte făpturi preiau trăsăturile lui. În momentul în care el intră în fântână, el este un pui de crai. În momentul în care iese, el devine acel spân, acel Harap-Alb, oglindindu-l pe cel care l-a înrobit. El îşi rupe atunci destinul. Firul de aur pierdut în castelul copilăriei sale se rupe şi el, iar Harap-Alb îşi construieşte un nou destin care va avea finalul celui dintâi.

  
  

• Spânul, această creatură pierdută într-un purgatoriu fără sens şi salvare, este cel care îl aruncă pe
  Harap-Alb pe o margine de prăpastie, jonglând cu destinul şi viaţa sa. Ranchiună lui se trage din
  gelozia putinţei lui Harap-Alb, ura lui crescând cu fiecare provocare trecută.

  
  

  Ursul şi cerbul sunt doar nişte ustensile în mâna Spânului, nefiind adevăraţii duşmani ai lui Harap-Alb. Ceea ce
  Spânul nu realizează este că şi el este doar un pion ce atârnă de firul de aur pe care Harap-Alb îl parcurge.

  
  

• Harap-Alb primise de la tatăl său, înainte de a porni la drum, un arc, mai multe săgeţi, un bici,
  un buzdugan şi un paloş. Le-a luat pe toate, dar atunci când a atins sabia cu două tăişuri, o imagine
  stranie s-a oglindit în lama ei.

  Harap-Alb a văzut o scindare în portretul său, o jumătate curată a chipului său frumos şi o jumătate urâţită.
  A înlăturat sabia, dar o lumină puternică l-a orbit, iar paloşul a strălucit.Din obiectul vechi, aproape ruginit, a devenit
  o armă de foc, încărcată de lumină, care scânteia la atingerea lui. Atunci şi-a văzut chipul întregit. Şi-a conştientizat dualitatea, dar a înţeles că atâta timp cât va avea paloşul, nimic nu-l va putea atinge.

  
  

  Încălecând pe calul lui innaripat şi pornind în văzduh, un descântec amărât şi greoi se învârtea în aerul rece. Harap-Alb îşi aminti de acel descântec din pruncia lui. Coborî pe pământ şi întâlni un solomonar bătrân, care amestecă o apă murdară într-o cupă. Harap-Alb îl ascultă un timp, dar solomonarul nu-şi putea duce descântecul până la capăt, pentru că nu-şi amintea niciodată ultimele cuvinte. Se opri mâhnit şi îl privi pe tânăr. Îi spune că nu mai are mult de trăit, căci nu va reuşi să prepare elixirul vieţii şi îi oferi mantaua lui albă cu puteri magice, care-l poate face invizibil, trecând prin văzduh ca un nor de aer. Harap-Alb primi bucuros acest dar şi-l văzu pe solomonar cum se stinge. Într-un trunchi de copac, un pitic cu barbă lungă se ascundea. Statu-Palmă-Barba-Cot îi oferi lui Harap-Alb o mănuşă fermecată, care întregea puterea paloşului său. Cu aceste arme, el se înalţă din nou în văzduh şi porneşte spre împărăţia lui Verde-Imparat.

  
  

• Într-o lume nesigură, cu legi nescrise, în care aparenţele înşeală, iar încrederea poate deveni un act
  nesăbuit, Harap-Alb părăseşte siguranţa castelului în care crescuse, pentru a domni peste împărăţia
  unchiului său Verde-Imparat, acesta neavând moştenitor, fiind tatăl a trei fete.

  
  

  Dar aceasta împărăţie se afla într-un ţinut îndepărtat, iar Harap-Alb păşeşte pe un drum anevoios. El a auzit
  poveşti în copilărie despre spâni şi creaturi ciudate,a auzit legende despre rău, dar niciodată nu l-a atins, nu l-a simţit. Iar acum se află într-o lume haotică, în care valorile sunt răsturnate, binele şi răul se contopesc, talerul căzând în favoarea răului. Frânturi de bine se ascund în rău, ca nişte celule care nu se pot răspândi.

  
  

  Răul înghite binele cu o senzualitate aparte, luând forme de înger şi mascând demonul. Harap-Alb este singurul care poate răzbi în această lume, căci în el se ascund deopotrivă frânturi de rău într-un bine purificator. El este uman.

  
  

  Misiunea lui este să încline balanţa în favoarea binelui, să instaureze o armonie pierdută de mii şi mii de ani, să demaşte răul şi să-l separă de bine, să înalţe binele într-un zbor plăcut ce se revărsă peste lume.

  
  

Comentarii